Librăria Cărturești Verona
Spectacolul-lectură „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, a fost prezentat la Librăria Cărturești Verona, pe 31 martie 2015.
Regia: Victor Ioan Frunză
Distribuție: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel, Nicoleta Hâncu şi Mihaela Velicu.
Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”
„Oriunde mă duc, numai de mine dau” vorbeşte despre nevroza rataţilor. Autorul se foloseşte de paradox pentru a pune la îndoială ideile acceptate. Personajele sunt observatori fără iluzii ai societăţii contemporane. Nu sunt cinici, ci doar puţin plictisiţi. Sunt prea obosiți ca să mai creadă în ceva. Autorul aduce în scenă oameni alcătuiți anapoda, din tendinţe contradictorii. Un vinovat. Un om care comunică greu cu realitatea. Un om claustrat în propriul lui trecut, iar la un un moment dat nimic din ceea ce i-ar fi putut fixa identitatea nu mai pare a se afla în proprietatea lui. El este de-a binelea rătăcit în acestă „arcă” străină firii sale. Finalul deschis, în buna tradiţie opera aperta, dă înţelepciune disputei despre vinovăţie şi nevinovăţie – temă atât de actuală în estul Europei”. Victor Ioan Frunză
„Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el important e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani întregi în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personaje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează. Dacă n-au ieşit în lume când le-a venit sorocul, nu vor trăi niciodată şansa de a ajunge spectacol.” Valentin Nicolau
